Mai întâi de toate, daţi-mi voie să explic aparenta mea lipsă de common sense (bun simţ) de a numi un eveniment la care au participat alte câteva sute de oameni, TEDx-ul meu. El sigur că a fost al tuturor celor care au participat şi va fi al tuturor celor care se vor uita la înregistrări sau vor citi despre el. Acesta însă despre care voi scrie eu în această postare este al meu. Şi asta pentru că nu cred că au fost două percepţii absolut identice în sală despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Fiecare a filtrat ce-a primit prin propria experienţă, gândire, prin propriile probleme de rezolvat şi vise de împlinit. Aşa că fiecare dintre noi a făcut dintr-un eveniment TEDx, un eveniment TEDx personal cu care a plecat de acolo în minte şi în suflet. Dacă vreo parte din TEDx-ul meu va rezona cu o parte din al vostru atunci nu pot decât să mă bucur. Înseamnă că avem nişte simţiri în comun.
În zilele noastre în care timpul este o resursă care nu ne mai ajunge, n-ar fi de bun simţ din partea mea de blogger să scriu o postare kilometrică despre TEDx-ul meu. Nici măcar între Berceni şi Pipera nu ştiu dacă sunt atâtea staţii de metrou cât să alegi să citeşti o singură postare despre un singur eveniment. Fiecare vrea să îngrămădească în timpul petrecut în transportul în comun cât mai multe lucruri de care nu are timp peste zi. Adevărul este că toţi avem acelaşi timp peste zi, nu am primit unii mai mult şi alţii mai puţin. Doar că alegem, în mod firesc, diferit ceea ce facem cu el.
Aşa că astăzi o să fiu un uncommon sense blogger şi încep la ora nouă seara să scriu, fără garanţia că mă mai pot opri până mâine dimineaţă.
Şi mă pornesc să povestesc, nu aşa cum poate v-aţi aştepta, de la cap la coadă, ci de la coadă la cap, de la momentul în care am ieşit din Sala Polivalentă şi am plecat spre casă. Acela a fost momentul în care ce-a fost uşor a trecut: am ascultat, am aplaudat, m-am bucurat, am râs şi am plâns deopotrivă. Însă de îndată ce am păşit afară din rolul de public ascultător, un rol călduţ, confortabil şi sigur, am simţit o greutate în spate şi o responsabilitate imensă pe umeri de a face ceva cu tot ce m-a învăţat ziua de astăzi. Pentru că, nu? Aşa ar fi de bun simţ.
Am luat ceva notiţe şi am făcut câteva poze însă sub nicio formă nu aş fi putut să mă şi bucur de discursuri şi să înregistrez tot ca să pot citi şi relata din ele mai târziu. Aşa că am preferat să las în voia propriei memorii iar ce vă povestesc aici este, într-o măsură mai mare decât mai mică, doar cu ce-am plecat de acolo în minte. Şi am rămas cu aşa multe idei în minte încât riscul este ori să îmi explodeze mintea ori să o forţez să mai uite din ele ca să se poată relaxa măcar cât să doarmă la noapte. Aleg totuşi a treia variantă şi anume să le scriu aici. Mintea e plină de idei, stomacul plin de emoţii deci mi-e greu să dorm şi nici de mâncat nu prea pot cu poftă… că nu e loc…de atâtea emoţii.
Primul discurs care mi-a ajuns la suflet a fost cel al Violetei Dascălu, profesor de geografie şi director de şcoală, un om care crede că rolul educaţiei este să contureze caractere şi să descopere vocaţii. Şi am crezut-o. Experienţa şi poveştile pe care ni le-a ilustrat stau mărturie că aşa este. Îi mulţumesc doamnei director pentru ceea ce face şi îi scriu şi aici, ceva ce sigur îi voi scrie şi în privat, că atunci când a întrebat cine vrea să contribuie la asta, am ridicat timid mâna de undeva din spate. Mai puţin timid voi ridica mâna atunci când voi merge către ea şi o voi ruga să mă primească în grădina dumneaei cu idei să dau câte mâni de ajutor pot la educaţia despre care chiar dumneaei a spus, va construi România.
Discursul Uncommon Sex cu siguranţă că a stârnit nişte chicoteli pre-adolescentine şi în rândul adulţilor atunci când a apărut pe agendă. Poate eu însămi am ridicat discret o sprânceană pentru că nu ştiam despre ce este vorba. Am fost foarte curioasă şi, recunosc deschis, mi s-a părut cel mai scurt discurs din program. Nu ştiu cât a durat dar pentru mine a fost cel mai scurt. Pentru că mi-aş fi dorit să dureze mai mult. Bryony Cole, o femeie fascinantă, fondatoarea “Future of Sex” a făcut o misiune din a descoperi ce întâmplă cu vieţile noastre intime. Şi vă mai spun doar atât, viitorul sexului este în deschidere şi în comunicare. Trebuie să începem să vorbim despre sex, mai spune Bryony, şi n-aş putea să fiu mai de acord cu ea.
Cu Dinu Guţu care a demontat 5 mituri despre ultraşi dând ca exemplu galeria echipei de fotbal Dinamo am rezonat din motive personale. L-am ascultat cu mare interes şi am înţeles lucruri pe care nu m-am străduit niciodată în trecut să fiu deschisă să le înţeleg. Şi-i mulţumesc pentru această viziune. Nu e tocmai nouă viziunea pentru că, aşa cum spuneam şi mai devreme, având în preajma mea oameni care s-ar putea încadra la categoria “ultraşi” am ştiut deja că nu sunt nişte huligani ci oameni normali, cu diplome şi valori şi familii şi common sense. Că mai sunt printre ei şi huligani, or fi, nu zic nu. Dar nu cred că se mai cheamă ultraşi, intră deja la altă categorie.
Cosmin Dominte, actor, muzician, regizor, scriitor, a vorbit în versuri despre common şi uncommon sense. Emoţionat şi amuzant, l-am ascultat cu mare placere şi abia aştept să apară înregistrările să-l mai ascult o data, de două ori.
Bill Carny. Savuros. La el mi-am luat cele mai multe notiţe şi, deşi nu îi aparţin, las mai jos câteva citate pe care le-a inserat în prezentare pentru că ce îi aparţine lui din ele sunt poveştile cu care le-a justificat şi cu care ne-a fascinat. Am apucat să-i spun şi personal, la pauză, că vorbele lui o să fie povestea mea de seară de acum încolo. Şi el mi-a răspuns ceva care s-a potrivit mănuşă cu ce vreau să fac eu prin implicarea mea în educaţie. Mi-a spus că dacă o să am copii, să-i învăţ şi pe ei. Nu trebuie neapărat să am copii pentru asta însă ştiu sigur că pot să transmit mai departe din învăţăturile lui copiilor de astăzi.
Watch your thoughts, for they become words. Watch your words, for they become actions. Watch your actions, for they become habits. Watch your habits, for they become character. Watch your character, for it becomes your destiny. Lao Tzu
If you want something you’ve never had. You must be willing to do something you’ve never done. Thomas Jefferson
Câteva alte lucruri reţinute de la Bill şi la care vă las să reflectaţi: Să primeşti un salariu înseamnă că altcineva îţi spune cât valorezi. Dacă nu-ţi permiţi ceva, nu cumpăra! Cuvintele mici au consecinţe mari!
Ioana Moldovan, fotojurnalist freelance, mi-a adus aminte de un film, Whiskey Tango Foxtrot, pe care l-am văzut recent despre o jurnalistă care a plecat de la locul ei călduţ din redacţie direct în Iraq să fie jurnalist de război. Deşi a avut ceva emoţii în timpul discursului (ea însăşi a recunoscut că se teme de înălţimi şi de vorbit în public), Ioana a reuşit să-mi transmită multe. Dar cel mai preţios lucru cu care eu am plecat din vorbele ei este curajul. Ioana, am mai mult curaj de azi înainte datorită ţie!
Ioan Istrate a transmis, printre altele, în felul lui timid care pentru unii ar putea părea mai puţin engaging dar care pentru mine a fost exact ce trebuie, ceva ce şi eu am încercat să transmit în discursul meu la Speakings. Să facem o lume mai bună. El a spune multe şi cu multe cuvinte. Dar reţineţi asta: noi suntem responsabili să facem o lume mai bună.
Izzy Kalman sigur a trezit multe amintiri reprimate din copilăria multora dintre noi când a vorbit despre bullying ca epidemie natională. Prin naţională se referea la America şi la faptul că abordarea Americii asupra copilăriei dăunează unei lumi întregi. Şi el nu a venit acolo să-i înveţe pe bullies să nu mai fie bullies. Slabe şanse să fi fost prea mulţi bullies prin sală. El a venit să ne înveţe pe noi cum să nu mai fim victime. Şi a reuşit. În TEDx-ul meu, a reuşit!
Amy Kaherl, fondatoarea Detroit SOUP, un concept care m-a lăsat cu gura cascată prin amploarea şi impactul pe care-l are în ajutorarea arte, justiţiei sociale, antreprenorilor sociali, educaţiei, tehnologiei şi agriculturii urbane. Modelul creat de ea este replicat acum în peste 170 de oraşe din lumea întreagă.
Nu demult, mi-am înecat laptopul în lacrimi când am citit un articol scris de Alexandra Furnea, un jurnalist iubitor de muzică din a cărei poveste de viaţă avem de învăţat în fiecare zi în care ni se pare nouă că ne e prea greu. Alexandra este mai mult decât o supravieţuitoare, este un supererou. Şi ne inspiră să găsim supereroul din fiecare dintre noi şi împreună să salvăm, dacă nu lumea toată, măcar România.
Am scris şi am uitat să mai respire cum trebuie. Am vrut aşa să dau cât mai mult dintr-o suflare. Şi tot mi se pare că am dat prea puţin din tot ce a fost ziua de astăzi.
Legat de organizare, în TEDx-ul meu, organizarea a fost de excepţie. Sala aranjată frumos, am avut scaun pe care să stau, s-a auzit impecabil, ecranele ajutau dacă stăteai cam departe, cafea, apă, toalete, aer condiţionat cât să nu se sufoce toţi cei care suferă de căldură dar cât să fim ok şi noi ăştia mai friguroşi dacă puneam un pulover/o geacă pe noi, ba chiar şi un pic de mâncare. Şi cocktails la final. Eu n-am nevoie de mai mult. Ba chiar am avut mai mult decât aveam nevoie. Dacă alţii au simţit că au nevoie de mai mult, asta e, TEDx-ul meu este al meu, aşa cum am mai spus.
Ce cred că ar trebui însă rezolvat pentru la anul este problema scaunelor goale pe locurile unde ar fi trebuie să fie oameni care să fie şi ei inspiraţi. De ce n-a fost şi mai multă lume? Poate din cauza serviciului, poate din cauza biletului scump, poate din cauză că n-a fost promovat destul de intens cât să ajungă la toată lumea. Sau poate din toate câte puţin. Mai bine erau scaunele pline de oameni invitaţi să asculte sau care să fi avut ocazia să cumpere last minute bilete mai ieftine decât scaunele goale. Este părerea mea. E păcat de tot ce s-a întâmplat acolo să nu fi avut şi mai mulţi oameni ocazia să fie acolo. Mulţumesc cu această ocazie pentru invitaţia şi onoarea de a fi în sală şi, ceva ce nu ştiu organizatorii încă dar vor afla dacă vor citi postarea până la capăt, la anul, dacă nu ajung încă la nivelul la care să urc pe scenă ca speaker, vreau sigur să ajut în promovare şi organizare. Voluntar. Las aici scris, literă de lege! Profit de această ocazie să mai aplaud o dată, chiar dacă în scris, pe absolut toţi oamenii care au avut orice fel de implicare pentru ca acest eveniment să aibă loc.
Aşa cum spuneam mai sus, ce-a fost mai uşor a trecut. Păşesc acum din postura confortabilă de ascultător, cu şi mai multă energie şi inspiraţie, înapoi în postura de persoană care face lucruri să se întâmple. După ce dorm. Dacă reuşesc să mai adorm de la atâta adrenalină!
Thank you! (common sau uncommon sense, aceste două cuvinte ar trebui să facă parte din orice act de comunicare şi mai ales pentru voi acum, că aţi stat şi m-aţi ascultat)
